Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie și unul dintre cei mai talentați și apreciați artiști din muzica românească, mărturisește într-un interviu pentru Weekend Adevărul, că actul creativ este centura sa de siguranță, iar noul album, ce a fost lansat pe 10 aprilie 2024, e unul greu ca mesaj.
Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie, un artist excepțional FOTO Matei Buta
Înființată
în 1996 și având zece albume la activ, Vița de Vie este una
dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite formații de rock
alternativ din România.
Caracterizată de un amestec unic de
profesionalism, sinceritate și emoție, Vița de Vie este una dintre
cele mai premiate trupe românești, fiind răsplătită de-a lungul
carierei cu numeroase premii din partea industriei de specialitate.
De la „Rahova“,
album de debut lansat în 1997, și până la „Lacrimă și Fier“,
albumul ce a fost lansat pe 10 aprilie, Vița de Vie a rămas în
topul celor care iubesc muzica rock.
Într-un interviu pentru
„Weekend Adevărul“,
solistul și
liderul formației Vița de Vie, Adi Despot (48
de ani),
ia de mână adolescentul depresiv din copilărie, îl aduce la
microfon și vorbește despre frică, anxietate și fragilitate,
trăiri care au revenit odată cu pandemia.
De asemenea, tranșează
societatea românească, de la industria muzicală și până la
clasa politică, punctând pragmatic că nimic nu ar trebui să ne
mire, căci politicienii vin din rândurile poporului, iar arta este
doar satisfacerea unei nevoi.
Absolvent
al secției de Pedagogie a Universității Naționale de Muzică din
București și absolvent SAE Institute (School of Audio Engineering)
– Köln (Germania), Adrian Despot este un interlocutor rasat, cu o
minte strălucită și foarte mobilă. Este la superlativ, la fel cum e
și când compune versuri și muzică.
În
interviul exclusiv acordat pentru Weekend Adevărul, Adrian
Despot a fost sincer, deschis, cu umor și multe replici memorabile.
A vorbit deschis atât despre relația sa ca artist cu
sunetele, cât și despre evoluția relației sale cu frământările
și despre cât de des îi activează muzica memoria retroactivă. Un
altfel de interviu cu un artist desăvârșit.
WEEKEND ADEVĂRUL:
Pe 10 aprilie ați
lansat
albumul
„Lacrimă
și Fier“. Cum a fost procesul de creație la acest album
comparativ cu precedentele albume?
ADRIAN DESPOT:
Dacă plecăm de la
premisa că fiecare album este
o înscriere în jurnalul personal, „Lacrimă
și Fier“ este despre ciudata perioadă 2020-2023, în care lumea
pare că s-a întors cu susul în jos
– pandemie,
lockdown, școală online, industria de spectacole închisă, apoi
război și toate implicațiile economice derivate din acest întreg
complex de evenimente. E un album greu, din punct de vedere al
mesajului, și e genul de album pe care a trebuit să îl scot odată
ca
să mi-l iau de pe umeri și suflet. Este superb și îngrozitor în
același timp, a fost vital să îl fac, dar a durut ca naiba.
„Lacrimă
și Fier“ a fost sacul cu pietre pe care l-am cărat după mine în
toată această perioadă. A venit momentul să îl las jos și să
merg mai departe.
– Cum
au influențat pandemia și războiul procesul creativ al trupei Vița
de Vie pentru acest
album?
Bizar.
Deși am nevoie de izolare atunci când scriu, această formă de
izolare impusă mi-a anihilat practic orice dorință de a scrie sau
chiar de a pune mâna pe instrument. Apoi, când lucrurile s-au
liniștit oarecum
și am început să avem o oarecare noimă despre virus, guvernul a
decis că industria de spectacole poate reprezenta un pericol pentru
sănătatea publică, așa că ne-au blocat activitatea.
În 2020,
după 24 de ani de cântat oamenilor săptămânal, am fost pus în
fața situației de a nu avea voie să cânt. Fără o explicație
logică și fără nicio urmă de estimare cât de cât coerentă a
unei reveniri la normalitate. „Și
acum ce facem?“ a fost întrebarea pe care a trebuit să o ducem în
toată perioada asta.
Prima melodie compusă și lansată a fost
„Fluturi“,
târziu, în 2022. A fost nevoie de doi ani pentru a mă reașeza cu
mine și gândurile mele la masă. Inevitabil, „Fluturi“
este un cântec care vorbește despre fragilitate și destin. Apoi a
urmat „Nimeni,
nimic“, un cântec aproape biografic, care spune povestea
singurătății însoțite doar de o chitară și un caiet cu
versuri. „Între
valuri“ este al treilea cântec deja lansat în format single și,
alături de „Lacrimă
și Fier“, piesă care deschide și dă titlul acestui album, cele
patru alcătuiesc baza și esența noului material Vița de Vie. Ar
fi putut la fel de bine să se oprească aici, însă am ales să îl
diluăm, adăugând alte trei melodii.
„Încerc să fac ordine în
haosul din mine și sunt din ce în ce mai bun la asta”
– Cum
ați descrie relația ca
artist cu sunetele?
Crimă
și pedeapsă (zâmbește).
Am realizat cât timp pierd în căutarea sunetului perfect și cât
de contraproductiv este
lucrul acesta.
Am strâns echipamente cât pentru șase vieți, crezând că îmi
vor fertiliza creația. Cu toate astea, camera copilăriei mele de
șase metri pătrați și prima mea chitară, Reghin, sunt și au
rămas mental templul creativ din viața mea. Aveam nevoie de foarte
puțin să fac muzică pe vremea aia, iar asta încerc să îmi
reamintesc de fiecare dată când mă gândesc să îmi cumpăr o
nouă chitară pentru a-mi stârni inspirația. Răspunsul este
în suflet, nu în sunet, de asta are nevoie o melodie.
– Când
v-a ajutat cel mai mult în mod creativ efervescența depresiei?
Așa
m-am format din punct de vedere creativ, pe un fond adolescentin de
depresie, acesta
este motivul pentru care am simțit nevoia să pun mâna pe chitară
și să scot cu ajutorul ei toată negura care îmi înconjura mintea
și sufletul. Curios, poate din cauza asta,
în jargonul muzical,
spunem „lopata“
la „chitară“,
nu m-am gândit niciodată la asta.
Cert
este că tristețea îmi dă aripi, creativ vorbind, acolo mă simt
acasă. Din cauza asta îmi este și greu să fac melodii vesele,
parcă nu sunt ale mele…
nu știu cum să zic, nu mă recunosc. Dar mă tratez, am început să
mă satur de eterne filozofii adânci și acest perpetuu chin
metafizic. E ca și cum aș încerca mereu să îmi cos inima cu un
ac fără ață, nu rezolv nimic.
Frunzărind discografia Vița de
Vie, am constatat că, deși o fac de aproape o viață, în
continuare încerc să vindec adolescentul din camera aia despre care
povesteam. Mi-am impus să mă cert, am început să îmi spun că
prea mă alint și că trebuie să trec odată peste asta. Ăsta este
și motivul pentru care am adăugat trei piese peste careul „Lacrimă
și Fier“.
Imaginea 1/11:
Vita de Vie in concert la Crama Marcea foto Catalin Neacsu jpg
– Cât
de des vă activează muzica memoria retroactivă?
Ca
ascultător, mă duce în locuri și perioade. Stări, mai rar,
pentru că mai mereu se activează analiticul din mine și sunt atent
să descopăr lucruri noi în melodiile vechi. La mirosuri încă nu
am ajuns
– amintește-mi,
te rog, să apelez la ajutor de specialitate dacă se ajunge acolo
(zâmbește).
În același timp, sunt mai degrabă în căutare de muzică nouă
decât în reverie pe muzică veche. 90% din timp asta fac:
ascult tot ce mișcă, fără să țin cont de gen sau perioadă.
Ascult atât de multă muzică încât rar mi se întâmplă să țin
minte numele autorului. Îl rețin doar dacă intenționez să mă
întorc la el pentru aprofundare. Dar, de obicei,
rețin toate detaliile unei prime audiții satisfăcătoare. Ora din
zi, lumina de afară, locul și starea mea generală.
Muzica,
„firul roșu al maturizării“
– „Totul
te frământă / Încet și trist“, spuneți în melodia „Spre
Paradis“ de pe „Rahova“,
primul album al trupei. Cum a evoluat relația cu
frământările între „Rahova“
și „Lacrimă
și Fier“?
Încerc
să fac ordine în haosul din mine și sunt din ce în ce mai bun la
asta. Păstrez mereu un ochi deschis pe riscul de autoplagiere și
încerc mereu, cu fiecare cântec, să fac un pas în față,
componistic, liric și din punct de vedere al producției.
– Melodiile
trupei Vița de Vie trezesc multe emoții. Ce artiști vă trezesc cele mai multe emoții?
De
cele mai multe ori, momentele acustice, neîmpopoțonate, în care nu
există niciun desiș orchestral care să obtureze accesul direct
către sufletul cântecului. Emoția se naște din emoție, asta caut
și asta încerc să dau mai departe.
– Cât
de mult v-a maturizat actul muzical creativ?
Este
chiar firul roșu al maturizării mele. Pentru că lumea, așa cum am
văzut-o inițial, părea strâmbă și fără noimă, am încercat
să îi dau un sens prin lentilele creative. În timp, am ales să nu
mi le mai scot, iar acum fac deja parte din mine. E centura mea de
siguranță, care face lucrurile din jur acceptabile.
O
schimbare firească
– Spuneați
la un moment dat
că „Modul
în care îmi fac arta nu este direct, ci prin metafore și alte
sugestii“
– iar Vița
de Vie chiar face altfel de muzică în cel mai bun sens, fără
nimic prozaic. Cum ați reușit să vă pervertiți stilul muzical
inconfundabil în cei 28 de ani de carieră,
într-o Românie în care superficialul în muzică este în
creștere,
din păcate?
Este
o decizie pe care am luat-o acum mult timp:
să fac muzică după capul meu și nu după asemănarea eventualilor
ei „clienți“. Muzica mea descrie modul în care
eu văd lumea,
interior și exterior. Este,
în primul rând,
despre mine, iar scopul ei este primordial, terapeutic, nu financiar.
Superficialitatea despre
care vorbești pleacă întotdeauna de la premise financiare. Dacă
cultura ar fi în vogă și cititul mega-marfă, maneliștii ar cânta
din Dostoievski. Lor nu le pasă ce cântă, atât timp cât
încasează și „clientul“ le cumpără marfa. Asta este și
cauza pentru care manelele, în particular, și muzica superficială,
în general, nu pot fi blamate
– ca
în orice business, doar acoperă o nevoie.
„Oamenii
cu instrumente au dispărut de la televizor, iar în locul lor au pus
oameni cu platane”
– Am
trăit mult timp într-o cultură a rockului. De ce, de mai mulți ani
în România, trăim într-o cultură a DJ-ului?
Oamenii
cu instrumente au dispărut de la televizor, iar în locul lor au pus
oameni cu platane. Nu e nicio tragedie, e doar o roată care se
învârte, și la propriu, și la figurat.
– „Sufăr
îngrozitor de tare când văd oamenii că se poartă cu muzica exact
cum te porţi cu o târfă“, declarați acum 12 ani într-un
interviu. Cum ați caracteriza,
în
ansamblu,
modul în care românii se poartă cu muzica la ora actuală?
În
niciun caz unitar, oamenii au grade diferite de valorificare a
lucrurilor care îi fac să se simtă bine, muzica,
arta
în general, fiind unul dintre ele. Unii nu ascultă muzică deloc.
Alții, doar la petreceri. Alții merg la concerte. Alții învață
să cânte la un instrument și încep să facă propria muzică. Aș
putea spune că, pătrunzând miracolul muzicii și fiind atins de
puterea ei și a cuvintelor care o acompaniază câteodată, sunt
uneori dezamăgit de folosirea superficială a acestui cupaj care
poate fi extraordinar. În același timp, oamenii pun apă în vin ca
să bea mai mult, renunțând la gust pentru cantitate. Eu îl prefer
sec.
– Cu
toate că ați fost dezamăgit în repetate rânduri de cei aleși,
ați declarat acum trei ani că mergeți de fiecare dată la vot și
nu vreți să părăsiți
țara. Cât de iritantă este întrebarea „Eu
cu cine votez?“ la alegerile din acest an?
Mă
țin departe de subiect ca să nu îmi crească pulsul. Am să iau
decizia cu ștampila în mână, în cabina de vot. E drept că am
obosit să îmi tot fie călcate în picioare speranțele, însă nu
renunț.
– Cât
de mult vă deranjează amatorismul egoist din politica românească?
S-a acutizat acest amatorism?
Clasa
politică nu poate fi decât un exponent al societății în care
trăim. Politicienii nu vin din spațiu, vin dintre noi. Trăgând
linie, ăștia suntem.
