AVANGARDA,
CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT: TUDOR
GIURGIU
Ochii
lui văd lumi la care nu ne-am fi gândit vreodată; lumile care nu sunt de
suprafață, interioarele conștiinței și emoțiilor care ne fac protagoniști ai
vieții atât la nivelul istoriei mari, cât și la nivelul istoriilor personale,
intime, de multe ori traumatice. Așa face Tudor Giurgiu artă: din nevoia de a
activa un factor uman care nu ne e la îndemână, dar care e cel mai pur și
autentic. Un regizor care a creat artă și infrastructură culturală, festivalul
de film TIFF și filme premiate la Sarajevo, Gopo, Edinburgh, Varșovia, cucerind
în egală măsură European Film Awards, Tudor Giurgiu vine la
podcastul Avangarda să deconspire
secretele vieții și cinematografiei lui. Într-un dialog de excepție cu fostul
ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, aflăm de la Tudor Giurgiu de ce
„Libertatea” l-a dus pe Tudor Giurgiu de la medicină spre cinematografie, cum
răspunde la întrebarea care a dat și titlul unui film, „De ce eu?”, ce înseamnă
„Legăturile bolnăvicioase” dintre oameni și ce l-a convins ca în ciuda tuturor
sfaturilor, să nu plece din țară? Două dintre filmele recente ale lui Tudor
Giurgiu sunt subiectul unei dezbateri despre puterea gândirii și a încrederii
dintre oameni, despre pasiuni și destin. „Libertate”, apărut în 2023, e un test
al istoriei necunoscute, al unui Sibiu ajuns ani mai târziu capitală culturală
europeană, dar care la Revoluție a descărcat peste 2000000 de gloanțe. Vorbesc
despre „Libertate” oameni condamnați pe nedrept, confundați cu teroriști,
căzuți în Bazinul de la Unitatea militară din Sibiu. Munca de cercetare din
spatele acestui film este impresionantă și arată apetitul lui Tudor Giurgiu
pentru adevăr și pentru istoria neconfiscată de cei care cred că adevărul le
aparțin exclusiv. Celălalt film, răsfățul anului 2024 pentru împătimiții de
tenis, ni-l aduce pe „Nasty”, campionul Ilie Năstase, care a scris istoria
tenisului altfel, un destin reconstruit de șuete cu prieteni: Rafael
Nadal, Jimmy Connors, Nadia Comăneci sau Boris Becker. De ce Ilie Năstase e un
actor histrionic per se și în ce constă succesul unui documentar dedicat unui
titan al tenisului mondial, aflăm de la Tudor Giurgiu, într-un dialog despre
arta care face avangardă!
Interviul integral poate fi
ascultat accesând link-ul:
TIFF a pus România pe hartă. Tudor Giurgiu: „Efectul cel mai important e că schimbi niște
destine și lași niște destine. Lași ceva în urmă”
Ionuț
Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Am în față un avangardist al filmului
românesc, al industriei de film din România, regizorul și producătorul Tudor
Giurgiu. Tudor, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.
Tudor
Giurgiu: Mă bucur să ne
revedem după atâta timp.
I.V.:
Da, prima oară ne-am întâlnit când tu pregăteai festivalul, prima ediție a
TIFF, în 2000-2001, pregăteai ediția din 2002…
T.G.: Atunci am demarat, da…
I.V.:
Cum vezi 23 de ani mai târziu TIFF? E unul dintre cele mai importante
evenimente culturale pe care le are România și oricum, din zona filmului.
T.G.: Asta în mod clar, alături de Festivalul de teatru din
Sibiu sunt construcțiile cele mai durabile și care uite că, expresia asta, pe
care o auzim des, pun România pe hartă.
Dar ele chiar asta fac și da. Recent am avut un turneu cu filmul prin Franța și
am regăsit acolo o colegă care ne-a fost alături în primele trei ediții de
festival. Ne-am adus aminte cât de tineri eram, dar festivalul era așa, într-o
fază, în care ne căutam drumul, locul, nu știam de fapt cât și ce impact va
lăsa în urmă. Am revăzut recent un regizor afirmat în lumea de publicitate care
mi-a spus: țin minte că în 2009 ai dat tu premiul la un atelier pentru elevi de
liceu, pe care l-am organizat la TIFF, Let`s go digital,
și datorită ție, și a TIFF-ului, cumva, am făcut primii
pași în industrie. Deci cred că, până la urmă, efectul cel mai important e că schimbi niște destine și lași niște
destine. Lași ceva în urmă. Nu e doar o construcție cu premii, nu, nu e
despre asta.
Tudor Giurgiu în relația cu posteritatea: „Când nu vom mai fi, oamenii or să spună:
tipul ăla care a făcut TIFF-ul, și care desigur, a făcut și niște filme, care
or să rămână”
I.V.:
Dar destinul tău?
T.G.: Și destinul meu s-a schimbat. Mă gândeam de multe ori
că, desigur, ești regizor, faci filme, însă la un anumit moment, când nu vom mai fi, oamenii or să spună:
tipul ăla care a făcut TIFF-ul, și care desigur, a făcut și niște filme, care
or să rămână. În mod clar mi-aș dori să rămână, dar această instituție,
care e TIFF, va dăinui și e importantă pentru România și nu numai.
Provocările TIFF: „Nu
am vrut să renunț, dar eram foarte supărat și nu știam cum să merg mai departe”
I.V.:
La noi se zice că o minune ține 3 zile. La voi ține 23 de ani. Te-ai gândit
vreodată să renunți? A fost vreodată în pericol festivalul?
T.G.: Nu am vrut să
renunț, dar eram foarte supărat și nu știam cum să merg mai departe în
condițiile în care după primii cinci-șase ani, festivalul s-a legat foarte bine
și mergea bine și eram apreciați, în special, cum se întâmplă, întâi te
apreciază străinii, după aceea românii, și simțeam că putem face mai mult,
simțeam că festivalul poate crește, dar nu aveam mijloacele financiare. Nici
mediul de business în România nu era cel care e astăzi, finanțările publice
erau destul de timide în zona culturală și îmi doream foarte mult, țin minte
atunci, îmi doream comunitatea locală – cred că ea e prima care trebuie, până
ajungi la ministere și guvern – comunitatea locală trebuia să își asume
festivalul, să îl dorească și să îl sprijine cum trebuie. A fost o luptă de
un an, doi, până am convins primăria să se implice mult mai puternic, pentru că
fără un ajutor și un sprijin care îl exclude pe cel financiar, e logistic, să
ți-l asumi.
Cluj vs. București în consumul de cinematografie: „Când a început festivalul, erau statistici
care arătau că un clujean vedea de două ori mai multe filme pe an decât un
bucureștean.”
I.V.:
A contat faptul că e festivalul la Cluj și tu ești din Cluj?
T.G.: A contat, cred că a contat, pentru că, până la urmă, e
orașul în care te-ai format, e orașul de care eu am fost și sunt foarte legat,
dar aș fi ipocrit să spun că doar asta. Nu, ce a fost cel mai important e că
acest oraș are o cultură filmică, una care vine din urmă, de la Janovics Jeno,
de la cinefilia existentă în Cluj,
când eram copil, stăteam la colț, la filme, și tipul ăsta de iubire și de
pasiune față de film, pare că a existat dintotdeauna. Țin minte când a început festivalul, erau statistici
care arătau că un clujean vedea de două ori mai multe filme pe an decât un
bucureștean. Ceea ce spune tot…
I.V.:
Acum s-a schimbat?
T.G.: S-a schimbat pentru că în București, normal, au apărut
mai multe multiplexuri, nu? E o întreagă industrie de film comercial, cu o
populație mult mai mare.
Cât e aglomerat este programul TIFF? Tudor Giurgiu: „Sunt zile și ediții când nu ajung să văd
cinematografele unde noi difuzăm film, pentru că dăm în mai multe cartiere din
Cluj. Nu ajung acolo!”
I.V.:
Cred că am și acum programul vostru de la prima ediție. Ne-am întâlnit cu Ada
Rosetti, la primele ediții. Câte filme? Erau 30-40 de filme.
T.G.:
Da, 30-40, dar era superb, pentru
că ne puteam ocupa de toate, erau săli pline, nu am să uit niciodată… nu am
început timid, nu, oamenii au venit, s-au bucurat că există și am încercat să
facem cât mai bine cu acea încăpățânare și meticulozitate, pe care ți-o oferă
contextul acum. Sunt zile și ediții când nu ajung să văd cinematografele
unde noi difuzăm film, pentru că dăm în
mai multe cartiere din Cluj. Nu ajung acolo! Asta e… a crescut…
I.V.:
Am avut și eu șansa să fiu pe scenă în 2015 cu Nastassja Kinski, dintre favoritele adolescenței mele, și în 2017
să fiu lângă Alain Delon, pe care l-ai avut invitat.
T.G.: Ce moment, a fost unul dintre cele mai…
I.V.:
Emoționante! Sala vibra!
T.G.: Mă gândeam, Ionuț, că sunt oameni, sunt momente, atât de
importante, să știi când să îi chemi. Din păcate, sănătatea lui s-a degradat,
am văzut anul acesta niște fotografii și, desigur, probleme de tot felul în
familie și m-am bucurat enorm de faptul că era prezent, era șarmant, era un om
cu o legendă… o imagine incredibilă…
Ediția TIFF 2024, detalii din culise. Tudor Giurgiu: „Nu îmi fac iluzii, asta e foarte important”
I.V.:
Un actor uriaș. Pe cine aduci în 2024? Invitatul special?
T.G.: Știm noi pe cine? E an de an aceeași bătălie, la nivel
de disponibilitate. Sunt mulți actori în America, filmează întruna. Anul trecut
a fost greva scenariștilor, care a continuat și în iarnă, se filmează mult.
Mulți ne spun că mai vorbim în aprilie, mai vorbim în mai, depinde de program.
Deci în momentul de față nu am nimic confirmat, dar să vedem.
I.V.:
Cum e să trăiești sub presiune mereu? Să ai atâtea conexiuni, să depinzi de o
invitație, de un accept, de resursele financiare la care în permanență trebuie
să ai acces?
T.G.: Eu cred că trăiesc sau am o relație echilibrată cu
această presiune, inevitabilă, aparent, și asta vine din felul în care sunt eu
construit. Mulți îmi spun, mă întreabă: „Cum faci, cum gestionezi, stresul,
tensiunea?” și indiferent că e vorba de filmele mele, pe care le fac și care
evident așteaptă lansări și e același tip de presiune – o să îi ia festivalul
cutare, nu, nu o să îl ia, sau în cazul festivalului când apar nenumărate
obstacole și de la cele financiare, și răspunsuri de la finanțatori, retrageri
de ultim moment, vine cutare, nu vine – încerc să iau lucrurile cum vin. Nu îmi fac iluzii, asta e foarte important.
În cazul TIFF-ului au fost ani când nu am avut vedete și a fost atât de bine,
pentru că oamenii de fapt vin să se bucure împreună.
I.V.:
Vedeta era festivalul.
T.G.: Vedeta era festivalul și asta a fost extraordinar. Sigur
că o vedetă aduce inevitabil sare și piper deasupra, dar oamenii vin pentru
bucuria de a fi împreună, pentru a socializa și a vorbi despre ceea ce văd și
nu vorbim doar de filme, vorbim de concerte, lansări de carte, teme, alte
lucruri.
Tudor Giurgiu, optimist în privința consumului de
cultură: „Cine ar fi crezut acum zece ani
că sălile s-ar umple și ar fi ajuns și la Multiplexuri, ceea ce s-a și
întâmplat? Asta mă liniștește”
I.V.:
TIFF-ul e, indiscutabil, cel mai important eveniment din an. Ai pomenit de
festivalul de teatru de la Sibiu, care e și el un reper. Avem marele festival
Enescu, care omagiază și el muzica lui Enescu o dată la doi ani și vin orchestre
mari din lume aici, la București. E festivalul de film documentar Astra, de la
Sibiu, foarte bun. Deci avem câteva momente, câteva festivaluri de vârf. Aș
zice, care trec dincolo de granițele României. Cum facem să împăcăm tipul
acesta de public, de festival cu publicul de zi cu zi, care să se ducă la
filarmonică, la film sau la teatru? Cum facem echilibrul dintre un public
festivalier, care iese din casă o dată la doi ani și cel care asigură totuși
continuitate vieții culturale, cum se întâmplă în Occident?
T.G.: Cred că discuția e una sau temerea cum că publicul
constant, obișnuit, nu ar mai merge, sau ar vedea mai puțin, versus acele
ocazii de tip festivaluri, nu mai e cum a fost odată. Dacă ne uităm anul
acesta, cel puțin, am văzut cu stupoare cât de rapid se vând biletele, nu doar
la Teatrul Național, la multe alte teatre, inclusiv în țară am văzut spectacole
cu săli pline, spectacolele teatrelor din localitate, la premieră. La film, la
fel, pe câteva cinemauri de artă, care nu sunt multiplexuri, la fel, au sold-out-uri,
și dacă nu îți iei biletul cu câteva zile înainte riști să nu mai prinzi. Asta
îți arată că obiceiul de consum s-a schimbat puțin. Curiozitatea, interesul de
a vedea și filme la care poate altfel nu te-ai fi dus, dar ai auzit și filme ca
ale lui Wenders despre Japonia, Perfect Days,
cine ar fi crezut acum zece ani că sălile
s-ar umple și ar fi ajuns și la Multiplexuri, ceea ce s-a și întâmplat? Asta mă
liniștește. În egală măsură sunt un pic mai sceptic și supărat într-un fel
de faptul că dacă vorbim de muzee, nu am regăsit același tip – sau nu regăsesc
deși am umblat mult prin țară – același tip de entuziasm și de curiozitate pe
care în București o resimțim, că s-a și întâmplat. Am avut Dali, Art Safari, au
fost multe evenimente, Victor Brauner, cu toate controversele de acolo…
I.V.:
Și ce a fost la Timișoara, la Capitala Culturală Europeană…
T.G.: Evident, dar tipul acesta de eveniment…. nu cred că
poți, dacă ești tânăr adolescent, copil să crești fără să ai și tipul acesta de
informație, să te stimuleze cineva, sigur, să ai și niște muzee care să fie
bine făcute și să îți ofere ceva măcar la cota pe care o vezi în străinătate.
Aici văd o problemă de formare.
Infrastructura culturală, în continuă modernizare. Tudor
Giurgiu: „Anul trecut fiind cu Libertate
prin țară, am ajuns să văd multe săli vechi transformate. Duminică
seara la Lupeni, eu credeam că va fi un dezastru la Lupeni, seara, la 9.30.
sala aproape plină”
I.V.:
Ai spus mai devreme că sunt câteva săli de filme și artă și așa este. Noi am
mai discutat încercând să găsim o soluție care nu e ideală, pentru că lumea s-a
schimbat. Nu mai seamănă cu ce era înainte de 1989, în care statul controla. Și
aici, în economia de piață, în capitalism, eu cred că statul trebuie să fie
prezent, mai ales în cultură, pentru că dacă lași la mâna pieței, totul se duce
de râpă.
T.G.: Ministerul francez e, cred, cel mai bun. Acolo, sigur,
sunt excese la nivel de protecție. Dar statul și-a propus acest tip de
politică, una foarte importantă. Tocmai pentru că există această intervenție și
iată, sălile de cinema care s-au transformat în tot felul de alte… au primit
altă destinație; în lipsa lor, aceste evenimente, așa cum sunt festivalurile,
sunt chintesențiale, pentru că, repet, dacă e să ne facem o proiecție de viitor
peste 50 de ani, 100 de ani, rostul acestor filme va fi în special de a anima
festivaluri de gen, de orice tip, scurte, lungi, documentare, nu contează. Cred
că festivalurile vor fi această ocazie de a savura și a te bucura, și de filme
vechi, cum mai ales la TIFF am arătat filme vechi, cum ar fi Casablanca, într-o piață mare, cu 1000
de oameni. A fost o senzație extraordinară. Cred că e important să le păstrăm
și uite, un exemplu bun, anul trecut fiind cu Libertate prin țară, am ajuns să văd multe săli vechi transformate.
Cu fonduri de la CNI…
I.V.:
Avem câteva exemple bune!
T.G.: E extraordinar! Am fost la Brad, am fost la Valea
Jiului…. săli incredibile, dotate foarte bine! Și oamenii veneau! Am avut o
proiecție duminică seara la Lupeni, eu
credeam că va fi un dezastru la Lupeni, seara, la 9.30. sala aproape plină.
I.V.:
Acolo s-a strigat cândva „Libertate!”
T.G.: Da, da, da…
I.V.:
Spiritul era prezent. Care e cea mai frumoasă sală de cinematograf în care ai
intrat vreodată?
T.G.: Cea mai frumoasă sală este sala din Amsterdam. Sală
dintr-un complex de săli care se cheamă Tuschinski, e minunată. Cu o arhitectură
extraordinară, făcută la începutul anilor ’30-’40, secolul trecut. Te simți ca
într-o catedrală, cu un sentiment extraordinar. Dar sala pe care mi-aș dori să
o văd renovată, pentru că la fel, e fabuloasă… tot complexul e la Oradea, în
complexul Vulturul Negru. Acolo erau două-trei săli, primăria vrea să le
renoveze, au nevoie să dea mai multe fonduri, acolo mi-aș dori să calc.
Turning point în viața lui Tudor Giurgiu, de la medicină la
cinematografie. „Și uite că am decis să
dau la regie și asta a provocat un șoc în familie”
I.V.:
Tu ai vrut să faci medicină, în fapt, care a fost momentul în care te-ai decis
că vrei să faci film?
T.G.: Momentul „libertății!”
I.V.:
Ne întoarcem la libertate!
T.G.: Tot acolo! S-a întâmplat după Revoluție și după Crăciun,
țin minte…
I.V.:
Nu a treia zi după Crăciun.
T.G.: Nu, dar a fost un moment de tip turning point, cum spune englezul, în care cumva am încercat să
proiectez anii următori din viață și gândul că voi face medicină în domeniul pe
care îl făceai de voie, de nevoie, erai pe vremea lui Ceaușescu, erai om, cum
se spunea. Adică aveai…
I.V.:
O meserie sigură!
T.G.: O meserie sigură, da. Și am zis totuși dacă nu acum
atunci când o să pot să îmi iau destinul în mâini și să fac ceva ce credeam că
mi se potrivește. Cine poate știi? Vrei să faci actorie, vrei să îți duci
copilul la dans… oare așa se va întâmpla? Așa eram și eu. aveam o vagă iluzie
despre mine că aș fi putut coordona echipe, asta făceam la liceu, actori șamd. Și uite că am decis să dau la regie și asta
a provocat un șoc în familie. O undă seismică…
I.V.:
Cinematografică….
T.G.: Da, da…
Presiunea timpului pentru Tudor Giurgiu? „Am încercat și încerc să îmi așez proiectele
de așa natură încât să dau mai mult loc și spațiu regizorului Tudor Giurgiu vs.
managerului festivalului TIFF”
I.V.:
E un echilibru între ce ți-ai fi dorit tu să fii în viață și ce ai realizat?
Ești împlinit în aspirațiile tale?
T.G.: Da, sunt foarte împlinit. Pentru că de multe ori mă
gândesc dacă am făcut bine că am rămas aici în țară, vs. opțiunea de a fi
plecat, pentru că au fost ocazii și gânduri, în special la început, dar sunt
convins că nu aș fi putut să fac câte am făcut aici. Poate singura neîmplinire
e legată de faptul că nu am făcut film atât de des precum poate mi-aș fi dorit
și de asta cred în ultima perioadă, am
încercat și încerc să îmi așez proiectele de așa natură încât să dau mai mult
loc și spațiu regizorului Tudor Giurgiu vs. managerului festivalului șamd.
Pentru că simți că poți să mai spui ceva, să mai faci ceva. Anii se scurg
repede.
I.V.:
Ai realizat câteva filme. O să vorbim despre ele. Însă până să fii tu regizor
ai fost asistent regizor sau asistent secund, ai lucrat cu doi mari regizori,
cel puțin pe doi îi cunosc eu, l-am și avut invitat pe Nae Caranfil, ai intrat
cu el la E pericoloso sporgersi. Și
cu Lucian Pintilie, în 1996, cred, în Prea
târziu.
T.G.: Da.
Pintilie și Veroiu, cei care l-au influențat pe Tudor
Giurgiu. Declarație exclusivă despre Pintilie: „Pentru că era extrem de exigent, nu aveam viață personală, 7-8 luni cât
am lucrat”
I.V.:
Care e regizorul căruia îi datorezi mult din ce ești tu ca regizor? E cineva
care te-a influențat din cei doi sau alții?
T.G.: M-a influențat în mod clar Pintilie, enorm, pentru că a
fost prima experiență de lucru cu un personaj, unii i-ar spune tartor, alții
i-ar spune un maniac, un om hiperatent la detalii, și care m-a învățat de fapt
rigoarea, modul în care relaționezi cu ceilalți, să faci film e un exercițiu
psihologic complicat, un exercițiu de lucru de masă. Un exercițiu de lucru cu
oameni care trebuie constant manipulați să ajungă unde vrei tu să ajungă pentru
că ei au interese divergente. Lucrul la un film este, de fapt, încercarea de a
păcăli, de a manipula mulțimi. Or asta
Pintilie făcea la un mod absolut savant și pe cât de chinuit mă simțeam la
nivel de taskuri zilnice și obligații, pentru că era extrem de exigent, nu
aveam viață personală, 7-8 luni cât am lucrat, dar în egală măsură acea
întâlnire m-a schimbat și m-a făcut ulterior, când am ajuns să lucrez, să fiu
foarte atent și să îi dau dreptate în multe dintre așteptările și exigențele
sale. În egală măsură a fost și o
întâlnire în ultimul an de facultate cu Mircea Veroiu, un regizor pe care îl
stimez enorm, care venise în România să facă film. Fusese în Franța plecat
și îmi spunea tot timpul, fiind într-o relație așa de extrem de caldă cu el, și
îmi spunea, uitându-se la mine în ochi: „ce mai stai? De ce mai stai în țară?
Pleacă, știi engleză, ești băiat deștept, pleacă, nu mai sta aici, pentru că nu
vei face film. Asta trebuie să facă generația noastră, după cenzură și comunism
șamd.” Și o spunea nu cu un aer superior, ci pur și simplu, era expresia unei
realități, care era realitatea momentului, și mă îndemna să plec. Și mă tot
gândeam că după întâlnirile cu el, poate chiar are dreptate, poate chiar
trebuie să plec acum. În fine, nu l-am ascultat, dar experiența de lucru cu el
și ce ne-a învățat sunt niște chestiuni foarte practice. Meseria de regizor e
aparent o chestiune așa, parcă stai pe o pernă de aer, ai niște iluminări și le
spui unora… Nu, e ceva extrem de practic. Trebuie să știi să alegi unde pui
camera de filmat, cât și cum lucrezi cu actorii. Harul, scrisul, sunt altceva.
În rest, e o chestiune foarte precisă și asta Mircea Veroiu m-a învățat
extraordinar.
Tudor Giurgiu despre diferența de generații: „Această generație cred că e mai dezinhibată
și mai relaxată decât noi, nu sunt atât de preocupați de comunism, deși nu văd
ce ar fi rău în asta”
I.V.:
Sfatul lui nu l-ai ascultat. Ai rămas aici și ai făcut filme, multe dintre ele
au obținut premii. Ești parte dintr-o generație extraordinară, care a obținut
foarte multe premii în ultimii 15-20 de ani. Crezi că ștafeta asta se va duce
mai departe?
T.G.:
Sunt optimist pentru că văd ce
vine din urmă, văd oameni tineri care întâmplător sau nu, aș crede că nu, adică
nu e nimic întâmplător, au trecut prin atelierele TIFF-ului, oameni care s-au
format odată cu festivalul și s-au format și odată cu marile filme românești,
care au tot apărut din 2000 încoace. Or această
generație cred că e mai dezinhibată și mai relaxată decât noi, nu sunt atât de
preocupați de comunism, deși nu văd ce ar fi rău în asta, dar spun pentru
că o tot aud, „Domnule, iară vii cu povești?” „Venim pentru că….”
I.V.:
Sunt 50 de ani din istorie care pot fi abordați în tot felul de feluri…
T.G.: Dar oamenii, tinerii care vin din urmă, au, cred, o mult
mai mare lejeritate de a aborda genuri diferite de film, lucruri care au lipsit
ani de zile în România, să faci comedie, bine făcută, filme de gen, ori eu sunt
absolut convins că e doar începutul unei mișcări. A fost, sigur, acel vârf, cu
premii internaționale șamd. Dar sunt
absolut convins că nu e un foc de paie și aproape în fiecare an vezi oameni
care se afirmă și eu sunt foarte liniștit.
Temele lui Tudor Giurgiu: „Mă preocupă multe chestiuni, mă preocupă interbelicul și ce s-a
întâmplat la Periprava, și în tot ce a fost în zona de Canal, citesc multă
memorialistică”. De ce filmele lui sunt ale oamenilor din microistorii?
I.V.:
Filmele tale urmăresc anumite teme, care ar fi tema predilectă, dacă ai vorbi
tu despre tine, regizorul Tudor Giurgiu la ce se gândește, care e scenariul
favorit, câteva dintre temele recurente ale filmelor tale?
T.G.: Îmi e foarte greu să vorbesc, nu mi-a plăcut niciodată,
las pe alții să analizeze. Dar la un moment dat gândindu-mă la Despre oameni și melci, De ce eu și Parking, am avut un fel de concluzie surprinzătoare legată de
faptul că filmele astea au în centru personaje bărbați, de un idealism și o
naivitate foarte surprinzătoare pentru vârsta lor, oameni care cred că pot să
schimbe lumea și chiar pot să o facă și la final ajung cu picioarele pe pământ
și realizează că nu s-a schimbat enorm, dar măcar au făcut ceva bine
comunității, familiei, și mi-am dat seama că până la urmă e vorba despre mine.
Pentru că filmele, în general, de aia le facem, vrem să spunem povești care crezi
că sunt relevante pentru tine, pentru experiența ta. Mi-am dat seama că în mod evident sunt eu
acolo și ăsta sunt eu, și a fost o perioadă, după cum acum mi se pare că mă
preocupă istoria așa, nu la nivel mare, istoria cu episoade importante pentru
noi, ca nație, care sunt puțin cunoscute și care merită discutate tocmai pentru
că situațiile din aceste întâmplări sunt foarte controversate. Mă preocupă multe chestiuni, mă preocupă
interbelicul și ce s-a întâmplat la Periprava, și în tot ce a fost în zona de
Canal, citesc multă memorialistică; mă reîntorc din când în când la
începutul anilor ’90 și la tot haosul instituțional din mintea noastră șamd.,
Biserica… deci tot ce se întâmplă în anii ’40-’50, pe care îi găsesc de fapt
fascinanți. Și deci cumva sunt pe un alt teritoriu pe care nu fusesem înainte
și descopăr lucruri noi și mă întreb oare alții ar vrea să vadă filme despre
perioadele astea, sau teme interesante de regie? E o căutare și sunt subiecte
pe care înainte nu le aveam.
Filmele lui Tudor Giurgiu, despre istoria oamenilor
normali
I.V.:
Eu cred că ai personaje pe care le pui în diverse contexte istorice, mai cu
seamă când sunt schimbări de lume. Când se termină o lume până în 1947 și
începe alta în 1950 sau că vorbim înainte de Revoluție, în anii ’80 și
începutul anilor ’90, și îi pui fără o abordare tezistă. Mi se pare că îi lași
în relația lor cu istoria, dar nu în Istoria cu „I”, de manual. Istoria
oamenilor normali.
G.T.: Da, fără discuție.
I.V.:
Istoria oamenilor normali. Cum fac ei întâlnirea asta cu istoria. Mie asta mi
se pare că apare în mai multe dintre filmele tale.
T.G.: Ți-am spus eu că e mai bine alții să vorbească despre
ele…
I.V.:
Ai vorbit Despre oameni și melci,
2012-2013 cred. Aici mă bucur că s-a filmat la Târgoviște. Ca dâmbovițean sunt
sensibil la asta.
T.G.: Am văzut… Am fost la Târgoviște toamna trecută cu
filmul, dar m-am dus seara, după film, să văd dacă mai există fabrica unde am
filmat și unde am refăcut atmosfera din Câmpulung. M-am bucurat să o văd, chit
că era închisă. Așteaptă, probabil, ori să fie demolată, fie să se facă ceva…
Dar Târgoviște s-a schimbat enorm și mi se pare că arată foarte bine.
I.V.:
L-am avut pe Dorel Vișan invitat, unul dintre actorii din Despre oameni și melci…
T.G.: Da, da, da…
I.V.:
El are o experiență cu melcii ceva mai veche, de la filmul lui Daneliuc…
T.G.: Exact…
Cum a descoperit Tudor Giurgiu povestea din Libertate? „Toată întâmplarea asta bizară din bazinul unității militare 15-12 din
Sibiu, unde au stat aproape 2 luni adunați acolo și milițieni, oameni din
securitate, civili mulți, mulți nevinovați, dar cu toții ținuți sub acuzația
asta de posibili teroriști”
I.V.:
Din anii ’90. Se zice că cel mai important proiect e cel care vine, dar aș
vorbi un pic despre penultimul, care este Libertate.
Un film pe care l-ai lansat într-un moment important, anul ăsta sunt 35 de ani
de la Revoluție. E un film care se bucură de un succes, atât din partea
publicului, dar a și primit niște premii la un festival important, la Sarajevo.
De ce te-ai dus spre tema asta, decembrie, Revoluție, Sibiu, 1989?
G.T.:
Am nimerit aș spune, cumva
întâmplător, în subiectul ăsta. Nu era în lista mea de priorități, ba mai mult,
îmi era și frică să fac un film despre sau legat de Revoluție, pentru că tot
timpul mi-am zis că e prea devreme. Dar uite că viața îți dă niște întorsături
și ai parte de niște surprize, e un film pe care trebuia să îl facă alt coleg,
l-am preluat eu, și după ce am citit scenariul, am zis wow! Ce poveste! Toată întâmplarea asta bizară din bazinul
unității militare 15-12 din Sibiu, unde au stat aproape 2 luni adunați acolo și
milițieni, oameni din securitate, civili mulți, mulți nevinovați, dar cu toții
ținuți sub acuzația asta de posibili teroriști. Asta cumva m-a făcut să zic: e
material de film. E material de film, o poveste unde oameni de diferite… cu
istorii diferite, oameni din lumi diferite ajung să stea împreună și ce s-o fi
întâmplat acolo… și lucrul cel mai interesant e într-o perioadă în care
căutam vinovați, căutam cu obstinație vinovați, răzbunarea era mare, țin minte
că erau bătuți, omorâți pe stradă, oamenii ăștia buni, răi, erau cu toții la un
loc. Și mă întrebam cum se întâmplă mecanismul acesta de coabitare, coexistență
forțată, timp de săptămâni aproape, am zis timp de o lună, și cum facem să
trăim cu noi, noi cu ei.
I.V.:
Victimele și călăii…
T.G.:
Victimele și călăii. Imediat când
am văzut aceste întrebări, am văzut aceste idei, am zis trebuie să fac filmul
acesta, și a urmat o perioadă fascinantă, de documentare, de doi ani de zile,
pentru că nu m-am simțit atât de pregătit. M-am dus pe urmele lor, personajelor
care încă mai trăiau. De asta am vrut să fac filmul, ca să fiu foarte la obiect
cu întrebarea ta, pentru că cred că tot ce s-a întâmplat în decembrie, de fapt,
e așa, atât de… pare o victorie, e o victorie a poporului în special,
împotriva dictaturii….
I.V.:
O schimbare de sistem…
T.G.: O schimbare de sistem extraordinară. Și cine o
minimizează azi face o mare eroare, dar asta a venit la pachet cu multe istorii
bizare, neplăcute, și de fapt chestiunea aceasta, pe care oamenii o tranșează
câteodată: „Cine e vinovat?” „Ah, să plătească vinovații!” Nu e atât de simplu.
Eu când aud – mai există inclusiv istorici sau personaje care se pretind a fi
istorici…
I.V.:
Și care ar trebui să fie cei mai prudenți, cumva…
T.G.: Și care afirmă cu oarecare nonșalanță și cu o
siguranță… „așa e, doar adevărul meu contează, aceștia sunt vinovații…”
Stai un pic… E mai complicat….
Trauma Libertății. Tudor Giurgiu: „Trauma pe care oamenii aceștia au avut-o nu o săptămână-două după ce au
plecat din Bazin, ci luni de zile, ani de zile, oameni care au avut nevoie de
tratament psihiatric, oameni care au plecat din oraș, pentru că au purtat
stigmatul de a fi terorist.”
I.V.:
Cum a fost documentarea? Perioada de documentare? Ai avut acces, ai căutat
arhive, ai avut întâlniri cu multă lume?
T.G.: Întâlniri, am citit câteva cărți
despre lucrurile astea, scrise din două perspective, aceste perspective care se
bat cap în cap și în film, viziunea celor din miliție, din Ministerul de
Interne, și a celor din Armată. Mi-a fost greu să le armonizez, pentru că ele
erau total opozite. A fost important să îi caut pe cei implicați și i-am găsit
în locuri diferite din țară. m-am dus inclusiv într-un sat din Botoșani unde am
găsit comandantul unității de bază din Bazin, un pensionar… a fost o
întâlnire foarte importantă… a murit ulterior, din păcate, dar mi-a spus
ulterior niște chestiuni care m-au ajutat enorm, am încercat să… i-am găsit
pe unii pe Facebook, plecați în America, Olanda, foști soldați atunci, elevi
ai Școlii Militare, care mi-au povestit
frica pe care o aveau atunci, când nu știai. Era o frică venită din dorința de
supraviețuire și din teama că vor veni teroriștii, bau-baul suprem și te vor
omorî. Și de asta, jenați, mi-au spus: „Da, i-am bătut, dar i-am bătut convinși
că ne vor face rău, nu din cauza asta. Sau nu din alte motive”. Asta m-a
ajutat. Am găsit civili care inițial au fost reticenți să vorbească dar
ulterior, întâlnindu-mă cu ei, nu am vrut să îi filmez, am preferat tot timpul
să îmi notez și să am o conversație foarte informală cu ei. De la ei am înțeles
un lucru iară imposibil de gândit sau de imaginat înainte. Trauma pe care
oamenii aceștia au avut-o nu o săptămână-două după ce au plecat din Bazin, ci
luni de zile, ani de zile, oameni care au avut nevoie de tratament psihiatric,
oameni care au plecat din oraș, pentru că au purtat stigmatul de a fi terorist.
Se întorceau în comunitatea lor, în bloc, unde toată lumea știa că oamenii
aceia au fost acolo…
Libertate „nu e
povestea Sibiului, e povestea multor altor orașe”
I.V.:
Scria pe ușa lor, „Teroriști”.
T.G.: „Terorist”, „securist”, ce o mai fi fost, oameni care au
produs multe confuzii, oameni tineri care au ajuns total întâmplător. Nu aveau
buletin pe stradă, îi ridica patrula, îi băgau în Bazin. Cum au trăit oamenii
ăștia, familii care și-au pierdut tații, nu au vrut să fie îngropați, mă rog.
Multe, multe probleme, și mi-am dat seama că e o comunitate acolo și când te
duci în Sibiu, în siajul capitalei culturale, pare totul în regulă. Dar de fapt
nu e povestea Sibiului, e povestea multor
altor orașe. Există undeva, la un nivel invizibil celui care merge pe
stradă, o traumă și niște urme. Astea lasă urme în mentalul colectiv al
oamenilor.
Sibiu, 2000000 de cartușe la Revoluție
I.V.:
E cazul dramatic al unui om al cărui copil a fost împușcat în mașină.
T.G.: Da, asta a fost cea mai cumplită întâlnire și greu de
dus pentru mine, pentru că practic trebuia să pun niște întrebări.
I.V.:
Ai vorbit cu ei.
T.G.: Da, am vorbit cu ei, și nici nu cred că au văzut filmul
și nici nu cred că o să îl vadă, pentru că ar fi mult prea chinuitor. Ceea ce
filmul nu arată e povestea doamnei care la rândul ei a fost atinsă de două
gloanțe, s-au dus, au operat-o imediat, era însărcinată, din fericire, copilul a scăpat, dar la fel, în
spital, ea era cunoscută drept terorista din Oltcit. Cum trăiești cu asta? Cum
trăiești ani de zile? Cum găsești motive să mergi mai departe și cum îți
reconstruiești viața? Asta mi se pare ceva…
I.V.:
Sibiu e capitală culturală europeană în 2007. Dar la Revoluție, în 1989 s-au
tras 2000000 de cartușe?
T.G.: Așa spun procurorii.
I.V.:
Mi se pare enorm.
T.G.: Enorm, disproporționat, dar asta vine din nou… vorbeam
cu acești elevi ai Școlii Militare. În momentele în care acești oameni de 18-19 ani aveau mâinile pe arme și
aveau gloanțe, la un moment dat îmi spunea unul dintre ei: Domnule, făceam
concursuri, viz-aviz era sediul Miliției, care era devastat, nu mai era nimeni
înăuntru, mai vedeau niște ferestre și făceau concursuri, cine nimerește care
gaură și ceva de felul ăsta. Au fost și niște descărcări nervoase, cumva,
oameni care au trecut printr-un stres greu de imaginat în perioada aia.
Confuzie și diversitate:
metafora bazinului din filmul Libertate
I.V.: Bazinul unității militare… e o realitate.
Acolo au fost duse aceste câteva sute de persoane, dar e și o metaforă, cumva.
Care ar fi semnificația? Dacă nu ar fi ficțiune, ce ar spune bazinul?
T.G.: Cred că bazinul e… tot timpul mă
gândeam la începutul nou, la restartul pe care l-am avut, mă gândeam că e
practic toată țara, o societate care reînvață să trăiască, oameni de diferite
backgrounduri, de diferite convingeri, credințe, cu un trecut neclar, confuz,
mulți dintre ei, cum facem? Unde, cât de importantă e toleranța? Cât de mult
vrem să schimbăm lumea, dar nu știm cum? Cum gestionăm acest nou început cu
semnale din media total confuzante, cu multă minciună, cu compromis. Cam asta a
fost România acelor ani. Asta mi s-a părut frumos acolo, inclusiv faptul că
erau de etnii diferite, și asta mi s-a părut remarcabil. Or în Sibiu nu era
nimic întâmplător.
I.V.: Apele tulburi ale lumii noastre.
T.G.: Da, da…
Tudor Giurgiu, despre
succesul filmului Libertate de la
Sarajevo: „Eu mă bucur că filmul
călătorește, pentru că la început aveam temerea asta, să nu fie prea local.”
I.V.: Grație festivalului de la Sarajevo, filmul
tău merge în 3000 de săli, dacă am reținut corect?
T.G.: Da, ca urmare a premiului luat,
sunt multe săli în care așa-numitele cinemauri de artă din Europa îl pot
obține, va circula destul de mult. A mai luat premii, acum recent va fi
prezentat pentru America Latină, va fi prezentat în ianuarie, anul următor, în
Franța. Va fi o lansare mare în Franța. Sper să se lege și în SUA, să vedem. Eu mă bucur că filmul călătorește, pentru că
la început aveam temerea asta, să nu fie prea local. Să nu fie o poveste a
noastră. Primele reacții, în special venite de la oameni trecuți prin
dictatură, război, fratricid, fosta Iugoslavie, cei din Georgia, au reacționat
extrem de visceral la film, asta mi-a spus că filmul trece granițe.
Tudor Giurgiu: „Revoluția a fost un moment de criză majoră
și de fapt s-a răsturnat o lume și s-a născut alta.”
I.V.: Câți Dragomani crezi că mai sunt printre noi?
T.G.: Și asta e discutabil. Cred că despre personajul Dragoman, comandantul
unității militare, de fapt, mi-am dat seama în timp. La început ai întotdeauna,
eu, alții, tentația de a judeca în alb sau negru. Să spunem ai greșit, trebuie
să fii pedepsit. De fapt, personajul ăsta
spune multe despre cum noi ne comportăm în situații de criză. Or Revoluția a
fost un moment de criză majoră și de fapt s-a răsturnat o lume și s-a născut
alta. Cum? În cine te încrezi? Cum gestionezi tu poziția ta într-o structură,
atunci când o lume se schimbă? Care sunt valorile importante? Ești capabil și
suntem cu toții capabili să ne decidem rapid de partea cui e mai bine, cu cine
trebuie să ne dăm, sau preferăm ca frica – cine spune că sunt puțini care uite,
nu am nicio frică, nu e tot timpul așa – frica, oportunismul, multe chestiuni
foarte interesante acolo pe care personajul le cuprinde. Mi s-a părut un
personaj complex și Iulian Postelnicu, cel care l-a jucat, îl face foarte bine.
I.V.: Nu prea avem procedură pentru libertate,
nu…
T.G.: (n.a. râde). Da… e o replică
foarte bună în film: „ei vor libertate, dar nu știu ce să facă cu ea”
Cum arăta libertatea pe
care Tudor Giurgiu nu o avea înainte de Revoluție? „Se mai întâmpla când venea tata din Germania sau din Polonia, avea
acolo niște stagii de pregătire și aducea Coca-Cola, bomboane, ciocolată…”
I.V.: Cum crezi că se raportau românii la ideea de
libertate, până la Revoluție, până la momentul Revoluției din decembrie 1989 și
cum gândim libertatea astăzi în 2024?
T.G.: Nu aș vrea să generalizez dar țin
minte că pentru mine, pe vremea aceea, în momentele când mă gândeam de fapt la
libertate, erau foarte diferite. Ele porneau de la emisiunile pe care le
ascultam la Europa liberă, la muzica pe care o ascultam seara, târziu, fie la
Europa liberă, fie la Vocea Americii, mă gândeam „wow, deci se poate! Deci aș
putea odată să ascult tot ce se întâmplă afară și să fie o sincronie între ce e
în țară și în străinătate!” Apoi, sigur, la libertatea pe care o aveam când
mergeam la munci agricole. Paradoxal, eram obligați să facem munci agricole în
liceu și acolo era sentimentul că erau printre puținele care… acolo, în Cluj,
era o livadă de mere. Acolo era o libertate extraordinară. Se mai întâmpla când venea tata din Germania sau din Polonia, avea
acolo niște stagii de pregătire și aducea Coca-Cola, bomboane, ciocolată…
Cât de repede s-au
schimbat oamenii după Revoluție? Tudor Giurgiu: „am uitat atât de repede sau unii nici nu au trăit și nici nu au ce să
uite ce era odată”
I.V.: Aromă de Occident.
T.G.: Da, și mă gândeam, era momentul în
care mă gândeam cum ar fi dacă? Acum, peste ani, chestiunea e total diferită
pentru că noi nu mai clamăm libertatea, noi o avem. Suntem, ba dimpotrivă,
hipersupărați că la Otopeni sunt cozi când vrei să pleci din țară. Totul ni se
pare atât de simplu și atât de… uităm, cred, am uitat atât de repede sau unii nici nu au trăit și nici nu au ce să
uite ce era odată, și în egală măsură ni se pare că nu prețuim suficient
cum trăim și ce trăim azi, când suntem înconjurați de zone de conflict, de
locuri unde oamenii…. vorbeam recent cu cineva, mă întâlnisem la Paris cu un
român stabilit la Paris, căsătorit cu o iraniancă, și am vorbit mult despre
Iran și cum a evoluat țara… o civilizație extraordinară… civilizația
persană, și cum se trăiește acum în Iran, și cum oamenii ăștia au parte de
pedepse, de poliția moravurilor, pentru femei în special… Cum ajunge să se schimbe
o țară și să nu ai niște drepturi și o libertate? Iar asta nouă ni se pare azi
că e for granted, cum zicea englezul.
Tudor Giurgiu despre cei
care au nostalgia sau curiozitatea comunismului. „Pentru tineri, e așa, pare că e cool ce era atunci. Și le spun tuturor,
nu era deloc cool și era foarte rău, stăteam la cozi la orice.”
I.V.: Cum îți explici nostalgia unora, nu puțini,
față de pușcăria care era România înainte de 1989? De unde vine nostalgia asta?
T.G.: Din necunoaștere, din neștiință și
dintr-un anume tip de, cum să îi spun, nici măcar nu e nostalgie, era nostalgie
pentru niște adulți iresponsabili, dar pentru
tineri, e așa, pare că e cool ce era atunci. Și le spun tuturor „nu era deloc
cool și era foarte rău, stăteam la cozi la orice”. Țin minte, când intru în
apartamentul de bloc al alor mei, în Cluj, intru în camera în care eu dormeam,
crede-mă, eu nici azi nu pot să șterg, să uit imaginea unui bloc care avea
igrasie pe toată… era un colț plin de mucegai, și ai mei mă puneau cu foehnul
să usuc, pentru că curgea, și stăteam și când deschid ușa, în camera în care eu
stăteam, mă văd pe mine cu foehnul. E o traumă pe care o duc cu mine. Asta nu
era nici cool, nici frumos, era ceva…
I.V.: Și nu era film, era o realitate.
T.G.: Da…
A cochetat Tudor Giurgiu
cu proiectul Hagi înainte de Nasty?
I.V.: Aveai 17 ani la Revoluție, ești născut în
1972, cu patru ani mai mare ca mine. În 1989 a fost un soi de time-break al istoriei, când s-a jucat
pentru România mult timp al istoriei, de aici încolo. În orice caz, pentru
generația noastră a fost un time-break
al istoriei și o să ne apropiem de ultimul proiect, dar nu cel din urmă, pe
care îl ai, filmul despre Ilie Năstase, Nasty.
Cum ți-a venit ideea unui proiect, a unui film despre Ilie Năstase?
T.G.: Eu sunt pasionat de sport. Când
eram mic țin minte că îmi plăcea să îi ascult din lipsă de un program lung și
de canale de sport specializate, mă mulțumeam cu radioul…
I.V.: Fotbal minut cu minut…
T.G.: Marii comentatori, sigur, mă și
gândeam, ah, o să mă fac comentator sportiv, nu mi-a ieșit… dar așa am ajuns
să mă gândesc ulterior, odată ce am făcut filme, cum ar fi să fac un film
despre marile nume? Că nu avem 100 de mari nume, avem 3-4-5 nume care au trecut
granițele și care sunt…
I.V.: Năstase, Hagi, Nadia, Patzaichin..
T.G.: Da…Cumva recunosc că Hagi a fost un proiect pe care l-am avut
câțiva ani de zile, dar cumva cred că nu i-a venit încă timpul și cred că nici
Hagi, Hagi are multe de spus și de făcut și multe alte proiecte, și m-am
reapropiat de tenis în ultimii 10-12 ani. Am și început să joc mai des față
de cum eram înainte. Știi cum e, câteodată sunt coincidențe. Într-un an, la
TIFF, l-am invitat pe Horia Tecău. Horia a făcut niște întâlniri cu publicul, a
vorbit foarte mult despre carieră, despre ce e și ce nu se vede pe ecran, ce se
întâmplă în interior, și el a venit însoțit de Cosmin Hodor, manager în sport,
și el mi-a zis: „Nu ai vrea să facem un film despre Ilie?” „Păi eu la asta mă
gândesc de niște ani, hai să o facem”. S-a întâmplat ca două minți să pună cap
la cap proiectul acesta și așa a început.
Tudor Giurgiu: „Nu știam, spre exemplu, că în America,
tenisul până la apariția lui Năstase era o poză, cum spunea un personaj,
country club, cu etichetă, un sport unde nimeni nu sărea calul, cum se spune,
și care nu era extrem de popular. Ilie a făcut sportul ăsta, l-a dus la un
nivel de popularitate în America incredibil.”
I.V.: Perioada de glorie a lui Ilie Năstase e când
te naști tu.
T.G.: Exact…
I.V.: În 1972 el câștigă US Open, în 1973 câștigă
la Roland Garros și devine primul număr mondial din clasamentul ATP. Cu Ilie
Năstase începe clasamentul ATP, astăzi, extrem de banal, ne uităm la el ca la
starea vremii.
T.G.: Da, da, da…
I.V.: Nu, atunci, Ilie Năstase aduce un moment de
cotitură în tenisul contemporan. Nebunia lui, scânteia fabuloasă, în 1973, și
câștigă și la dublu, cu Jimmy Conners, prietenul lui și partenerul lui de la
dublu, câștigă în trei rânduri. Chiar și la Wimbledon, unde publicul se uita la
el cu anumită mirare britanică…
T.G.: Da, da, da, a fost o bucurie
extraordinară să descopăr… era să zic, să „redescopăr” dar nu am avut ce să
redescopăr. Pentru mine a fost o bucurie fantastică. Personajul Ilie Năstase de
atunci, sportivul Năstase și la fel a fost prilejul unor întâlniri remarcabile
cu personalități pe care el le-a cunoscut. Prieteni, colegi, șuetele pe care nu
le pot numi altfel, interviurile au fost ocazia de a afla nu doar despre Ilie,
ci am înțeles mai bine anii ’70, sportul de atunci. Nu știam, spre exemplu, că în America, tenisul până la apariția lui
Năstase era o poză, cum spunea un personaj, country club, cu etichetă, un sport
unde nimeni nu sărea calul, cum se spune, și care nu era extrem de popular.
Ilie a făcut sportul ăsta, l-a dus la un nivel de popularitate în America
incredibil. S-au extins arenele de tenis, s-au construit altele noi, spune
Billie Jean King, oamenii veneau la tenis, nici nu știau: „Joacă Năstase?”
„Da!” „Atunci mergem pentru că entertaiment
is guaranteed, is provided”, oamenii au nevoie și aveau să se destindă,
dacă e să vorbești de weekend, și Năstase a provocat tipul acesta de schimbare,
ceea ce pentru mulți a fost paradoxal, un sportiv care venea din Est. Estul, la
vremea respectivă, iară, cei tineri nu au de unde să știe. Era destul de necunoscut. Foarte puțini atleți de dincolo de Cortina de
Fier puteau în primul rând circula, și nici nu erau de multe ori cunoscuți
dincolo de ocean. Ilie a fost, cumva, nu știau de unde să îl ia. Sigur, apoi,
și-a construit un personaj…
Ilie Năstase, un
personaj: „Avea timingul unui clovn”
I.V.: E și un actor, un actor redutabil!
T.G.: Ba mai mult, unul dintre biografii
lui, un jurnalist extraordinar, Evans, Julian Evans, spunea că pe lângă faptul
că e un actor foarte bun, Ilie are în toate exploziile sau glumele timingul unui clovn, pentru că a face
clovnerii pe teren cât și la circ, nu e simplu, trebuie să ai ritm, timing și să știi când să livrezi, eu
știu, gluma…
I.V.: Cum e omul Ilie Năstase, cum l-ai descoperit
în timpul filmărilor?
T.G.: L-am descoperit la fel cum se
descrie pe sine în cărțile sale, un om timid, care nu lasă și greu intri aici,
ceea ce nu prea vezi, desigur, publicul obișnuit de tabloide, cu prostii pe
care le-a făcut în ultimii ani, asta e altceva…
Ilie Năstase către Tudor
Giurgiu, despre momentele lui histrionice: „Tudor,
nu am ce să regret, pentru că eu reacționam așa, da, poate inadecvat, atunci
când ei mă furau. Și de fiecare dată când mă furau, eu îmi pierdeam cumpătul”.
I.V.: Și mondenități, și cancanuri.
T.G.: Dar ce e remarcabil la el, mi s-a
părut faptul că după ani și ani, e la o vârsta unde are o privire foarte bună,
panoramică, asupra existenței și carierei sale, și spuneam că e remarcabil
faptul că unii dintre noi, mulți, mai ales celebrități, încearcă să își
confecționeze istoria, să o romanțeze, cu Ilie nu ai nicio teamă în zona asta.
Nadia Comăneci spunea despre el: „Cu Ilie, ce e în gușă, e și în căpușă!”
expresia românească pe care o știm. L-am întrebat pe Ilie, văzând multe
materiale de arhivă, unde mie mi s-a părut că el sărea calul, în relația cu
arbitrii, în sensul că el avea niște izbucniri astăzi, cum să spun, ce face
Medvedev sau ce face Kyrgios e nimic pe lângă ce făcea Ilie atunci. Și mă
gândeam, totuși era mult. L-am întrebat: „Ilie, nu regreți?” Și mi-a spus: „Tudor, nu am ce să regret, pentru că eu
reacționam așa, da, poate inadecvat, atunci când ei mă furau. Și de fiecare
dată când mă furau, eu îmi pierdeam cumpătul”. Culmea e că am găsit aceste
materiale de arhivă pe care noi nu le știm, nu le-am văzut niciodată, și marile
lui scandaluri, într-adevăr, au fost generate de niște furtișaguri. Eu le-aș
spune nu furtișaguri, ci erori, la vremea aia nu erau Hawk-Eye și VAR, mai
mult, arbitrii de linie erau amatori, nu erau arbitrii profesioniști. Deci
arbitrul principal chema niște prieteni, cunoscuți, care spuneau dacă e out sau
nu. Și Ilie câteodată, într-adevăr, își pierdea mințile.
I.V.: Ei, lasă, că am văzut eu în Anglia cu VAR-ul,
Liverpool e depunctată sistematic.
T.G.: Oho, nu mai discutăm.
Tudor Giurgiu: „Ilie l-a cizelat pe Jimmy Connors”
I.V.: Ai vorbit cu Boris Becker, cu Yannick Noah,
cu Jimmy Connors și cu alte nume mari. Care ți se pare că a fost cel mai
apropiat de Năstase?
T.G.: Fără discuție, Jimmy Connors. E un
om care a învățat de la Năstase enorm.
I.V.: Mare tenismen el însuși. Și el un hristionic,
și el un actor american excepțional.
T.G.: Și el un talent, dar pe lângă asta,
efectiv m-a emoționat faptul când a spus că el era un băiat venit de la țară
din America. Nu era un orășean, un tip de Philadelphia sau din Boston, pe care
Ilie l-a cizelat. Ilie a fost mentorul
lui, l-a învățat cum să mănânce, l-a învățat maniere, l-a învățat probabil și
cum să vorbească cu fetele șamd. Ilie a fost tot ceea ce are nevoie un băiat de
18-19 ani.
Tudor Giurgiu despre
Ilie Năstase și Jimmy Connors: „cele mai
mari tâmpenii le-au putut face… dar ei, ca pereche, sunt extraordinari”
I.V.: Cu fetele nu merge cum vorbești cu
arbitrii…
T.G.: Evident… Și relația asta dintre
ei mi s-a părut colosală. Și sentimentul, că nu s-au mai văzut de câțiva ani de
zile, dar i-am pus la telefon și vedeai doi băieți de douăzeci de ani, care nu
s-au mai întâlnit și care aveau o bucurie extraordinară, o prietenie și o
camaraderie cum rar îți e dat să vezi, și care sigur, făceau, pentru că aici e
și geniul lui Ilie și neastâmpărul lor, făceau niște lucruri de neconceput
pentru englezi și pentru eticheta lor, pe care o știm bine. S-au gândit să își
pună papion și cămașă de costum când jucau la Royal Albert Hall, când jucau un
meci serios, pentru un turneu. În fine… altădată se vopseau pe față… cele mai mari tâmpenii le-au putut face…
dar ei, ca pereche, sunt extraordinari.
Un cuplu problematic,
Năstase-Țiriac? „Tudor Giurgiu: „Îi vezi
pe amândoi în tandem, sunt delicioși. Se mai înțeapă, mai glumesc…”
I.V.: Iată relația dintre sport, film și cultură,
pentru că sportul este un palier al culturii, și nu altceva. Cum ți se pare,
cum ai defini relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac?
T.G.: E alt tip de relație, și filmul,
cred… mă bucur că am avut ocazia să îi filmez și împreună, și separat, și să
găsim acele imagini de arhivă care, de fapt, nu aș vrea să dau spoilere, dar
înțelegi multe despre Țiriac omul, care a fost creierul, managerul, omul care
vedea înainte, pentru care conta enorm o victorie în Cupa Davis, pentru că el
vine dintr-un sport de echipă, a făcut hochei. Un om care avea – când ai, cum
era cazul lui, 35+, și te apropii de retragere, ocazia de a fi câștigat Cupa
Davis cu americanii aici, la București, moment esențial în istoria sportului
românesc, căruia filmul îi dedică o bucată importantă, deci pentru Țiriac era
enorm. „Ilie”, vorba lui Țiriac, „Ilie venise… pentru Ilie era doar un joc”,
o spune Cristian Tudor Popescu în film, foarte frumos. Așa era Ilie, Ilie nu
avea și nu a avut niciodată tipul ăsta de cum, să spun, pentru el lucrurile
erau azi, acum, jucăm, putem, nu putem, Țiriac a fost tot timpul altfel, Țiriac
era mai cerebral, cred că într-un fel s-a și văzut. Dar într-un fel….tipul
ăsta de chimie a funcționat extraordinar. Îi
vezi pe amândoi în tandem, sunt delicioși. Se mai înțeapă, mai glumesc…
I.V.: Ca la dublu…
T.G.: Dar e o relație extraordinară.
Ilie Năstase, play-boy
sau bad-boy?
I.V.: Și afișul filmului „Nasty”, e Ilie Năstase, o
apariție în Playboy, în 77-78… el a fost și un play-boy și un bad-boy.
Tocmai, un tip venit din Est, neconvențional, histrionic, cu bucuria jocului
extraordinar.
T.G.: Am găsit afișul în
Playboy și mă gândeam, oare o mai fi
trăind ilustratorul acestui afiș…
I.V.: Pentru drepturi…
T.G.: Da, și întâmplător l-am găsit pe Internet
și zic: „Doamne, câți ani o fi având, 80-90?” Cred că se apropie de 90. L-am
găsit, mi-a răspuns, a fost extraordinar, incredibil, că te mai sună cineva
pentru ceva ce ai făcut prin 1970 și ceva… ne-a dat drepturile.
Șarmul lui Năstase: „Dar
a avut bucuria de a juca, bucuria de a trăi și era extrem de prezent în relația
asta de love and hate cu publicul.”
I.V.: Filmul va putea fi văzut public în scurt
timp. Pentru cineva care nu era născut când juca Ilie Năstase, și știe de Ilie
Năstase doar așa, cum spuneai, din tabloide, din chestiuni efemere despre
mondenități, scandaluri recente… dacă vor vedea acest film ce vor găsi în el?
T.G.: O poveste a unui om, o poveste
incredibilă, cred. Așa destin eu nu am mai văzut, și nu am mai citit și nu am
mai auzit un astfel de destin la nivel global. Povestea unui om care spune „Am
ajuns numărul 1” în condițiile în care am muncit dar nu am fost dintre aceia
care au repetat întruna… câteodată îl enerva. Dar a avut bucuria de a juca,
bucuria de a trăi și era extrem de prezent în relația asta de love and hate cu publicul. Dar bucuria e un lucru care, cred, câteodată, sau
de foarte multe ori îți lipsește, dacă luăm cartea lui Agassi sau multe
altele… or cred că e un mare campion român, e o poveste deloc cosmetizată, o
să îl vedem pe Ilie și în contexte mai puțin simpatice din anii aceia, dar era
important să îl vedem și cred că peste toate astea e și o poveste despre o altă
epocă a lumii. Anii ’70 au fost ani în care s-au schimbat, în ’68 au fost
revolte în Franța, Hippy în America…
I.V.: Woodstock.
T.G.: Or toate astea, dacă vei înțelege
din film contextul acelor ani, o să înțelegi și de ce Ilie Năstase a fost în
forma asta sau felul în care personajul s-a transformat.
Face Tudor Giurgiu film
despre blatul de la Scornicești? Cum o să arate 18-0 pe ecran?
I.V.: E o victorie a talentului și un fenomen
cultural. E adevărat că pregătești un film, ca să rămânem la intersecția dintre
sport și film, despre celebrul blat 18-0, de la Scornicești, cu FC
Olt-Scornicești, cu Mitică Dragomir președinte la Scornicești?
T.G.: Da, e un proiect la care am început
să lucrăm, încă suntem în faza de documentare și cum se întâmplă în orice
documentare, apar și multe regrete, pentru că acum câteva zile s-a stins la
Paris Tache Macri, cel care e în filmul nostru personajul principal, antrenorul
echipei din Scornicești, un personaj iară, cu o biografie interesantă, a
antrenat în Algeria, apoi s-a întors aici.
I.V.: Rapidist, de fapt.
T.G.: Da, și mi-aș fi dorit să îl
intervievăm, era însă în vârstă, bolnav, nu am mai reușit, dar avem deja un
portret al lui, configurat destul de bine de foștii lui elevi, și sper să
adunăm cât mai multe informații. Am găsit deja mai mulți oameni care sunt păstrătorii
multor informații, un ziarist din Scornicești care are multe date despre acei
ani, și cred că va fi un film foarte simpatic și în orice caz o să avem bucuria
asta să îl facem, că tot vorbeam de bucurie. Poate la anul.
I.V.: Flacăra Moreni a fost atunci dezavantajată.
T.G.: Da, trebuia să promoveze.
I.V.: Pentru Flacăra vin și eu și vorbim…
T.G.: Da…
I.V.: În ce crezi cel mai tare pe lumea asta?
T.G.: Of, mi-ai dat greu la final.
I.V.: O să fie ceva mai simplu chiar la final. Asta
e semifinala…
T.G.: Da, cred în multe lucruri, și am
multe valori în care cred… Nu cred că poți obține lucruri simple fără
seriozitate, fără muncă, fără perseverență. Astea sunt valori în care cred.
Cred în prietenie, nu cred deloc în ipocrizie, mai ales că e peste tot în jur.
Sunt câteva valori care sunt atât de importante, și dacă crezi în ele, nu vei
dezamăgi pe alții.
I.V.: Îți mulțumesc mult, Tudor, pentru dialogul
acesta, și la final, te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care
îmi urmăresc podcastul, Avangarda, cu
Ionuț Vulpescu.
T.G.: O să le spun să fie mereu în Avangardă, să nu dea înapoi și mi-aș
dori să aibă ceva de învățat din fiecare dialog, pentru că noi toți suntem până
la urmă sumumul unor experiențe avute în trecut, care ne influențează și așa
sper să vă influențeze și pe voi.
I.V.: Mulțumesc mult, Tudor!
T.G.: Mersi!
